Valeriu Stoica: Puterea judecătorească a acumulat atribuții care o fac greu de echilibrat
Fostul ministru al Justiției Valeriu Stoica afirmă că justiția din România a evoluat în ultimele decenii de la o luptă pentru independență la o acumulare de atribuții care o fac, în prezent, cea mai puternică dintre cele trei puteri ale statului. Declarațiile au fost făcute în cadrul unui interviu, potrivit materialului publicat.
Specialistul în Drept a fost întrebat de ce numeroși români consideră că justiția a devenit un stat în stat. Răspunsul său pornește de la o perspectivă istorică: timp de peste 30 de ani, justiția „a luptat să devină o putere adevărată, independentă și a câștigat treptat atribuțiile care i-au acordat acest statut de putere”.
Potrivit lui Stoica, situația s-a schimbat în ultimul deceniu, când puterea judecătorească a preluat de la puterea executivă și de la cea legislativă „atribuții care erau instrumentele de control pe care aceste două puteri le aveau asupra puterii judecătorești”.
Independența, fără echilibru între puteri
Fostul ministru subliniază că independența justiției nu poate fi separată de acceptarea controlului reciproc dintre puteri. „Nu e vorba doar de independență, aici trebuie să accepți și controlul celorlalte două puteri. Ești independent, dar trebuie să accepți și echilibrul. Așa cum tu controlezi celelalte două puteri și ele te controlează pe tine”, a explicat el.
În viziunea sa, echilibrul s-a rupt: „Noi am ajuns în situația în care puterea judecătorească a acumulat atâtea atribuții încât nu mai poate fi echilibrată. Și, în momentul de față, cea mai puternică putere este puterea judecătorească.”
„Poate influența și viața politică”
Valeriu Stoica respinge explicația unei simple influențe politice asupra justiției și inversează termenii discuției. „Noi spunem că e influență politică. Nu. Puterea judecătorească are în momentul de față un statut așa de autonom, încât poate influența și viața politică”, a declarat el.
Afirmațiile fostului ministru al Justiției readuc în dezbatere tema raportului dintre cele trei puteri ale statului și limitele autonomiei sistemului judiciar, într-un context în care percepția publică asupra justiției rămâne subiect de dispută.