O analiză despre lumina dată de Bolojan, șoriceii care strigă „ajunge, până aici”, și președintele care a decis că întunericul e mai confortabil
Există un moment într-o patologie politică în care partidele își pierd contactul cu realitatea nu printr-o singură eroare mare, ci prin mii de mici ajustări ale propriei percepții. Se numește, în psihologia socială, disonanță cognitivă cumulată. Când acumulezi ani de zile un comportament care contrazice valorile declarate, creierul colectiv al organizației rescrie povestea. Nu mai ești tu cel care a greșit — e sistemul, presa, statul paralel, aparatul ideologic al dușmanului. Când PSD, în primăvara lui 2026, lansează pe Facebook campania „Ajunge. Până aici. Momentul adevărului”, asistăm la faza terminală a acestei patologii. Partidul care a guvernat România cea mai mare parte a ultimelor decenii, care are liderul recunoscut public că a zburat cu avioane private ale unui grup imobiliar acuzat de înșelăciune cu peste 75 de milioane de euro, al cărui fost șef de cabinet a fost reținut de DNA cu aproximativ 500.000 de euro în cutii de pantofi, al cărui fost ministru al Familiei are consilieri la asociații care gestionau azile ale groazei — acest partid se autoproclamă acum victimă.
„Ajunge, până aici. Din toată țara. Cu o singură voce.” Toată țara. O singură voce. Formulări care mimează revolta, dar care vin de la agenți ai partidului care a produs toate problemele pe care pretinde acum că le denunță. E ca și cum un bucătar care a ars bucătăria ar convoca o conferință de presă în fața imobilului fumegând, fluturând un manifest împotriva incendiului. Asta e deficiența de realitate. Nu e minciună, pentru că minciuna presupune conștiința adevărului. E ceva mai rău — e autoconvingerea completă, e o bulă epistemică în care partidul și-a construit propriul univers alternativ, unde el a fost mereu oprimat, ancheta îl persecută, presa îl demolează, dușmanii îl împing în afara istoriei.
Aprindeți lumina și o să vedeți șoriceii. Sintagma lui Ilie Bolojan, rostită la Radio România Actualități pe 17 aprilie 2026, a devenit, probabil fără să-și fi propus, cheia de lectură a întregii crize. „Gândiți-vă că în cămara aceea pe care o mai are gospodarul, atunci când deschizi ușa vezi că ai niște șoricei, niște șobolani care sunt ca niște rozătoare, care îți rod acele alimente. Am aprins becurile, este cât se poate de clar asta. Asta am încercat să fac — să fac lumină acolo — și, în mod evident, asta cât se poate de clar a deranjat.” Premierul a adăugat amănuntul care dezvăluie logica întregii acțiuni: „Am limitat prăduirea bugetului de stat, am limitat privilegii, ceea ce a deranjat.” Când privilegiile sunt limitate, cei care trăiesc din ele protestează. Aceștia nu pot spune „protestăm fiindcă ne-ai luat bani necuveniți”. Nu pot pune pe afiș adevăratul motiv. Așa că pun în loc „Ajunge. Până aici.” Așa funcționează deficiența de realitate. E un sistem de substituție lingvistică, în care protestul șoricelului înfometat se deghizează în protest cetățenesc.
Primul etaj al negării: liderul care nu-și aducea aminte
Sorin Grindeanu, președintele interimar al PSD și omul care conduce în fapt partidul de la plecarea lui Marcel Ciolacu din fruntea executivului, este emblematic pentru deficiența colectivă de realitate a organizației. A fost întrebat, lună de lună, despre zborurile cu avioane private Nordis din 2022. A răspuns, în repetate rânduri, că nu-și mai aduce aminte dacă a zburat. Apoi, când G4Media a publicat documentele de zbor — gendec-urile oficiale care arată facturile emise de Țiriac Air către firmele din grupul Nordis — a trecut la etapa a doua: „Regret. A fost o greșeală.” Apoi, când evidența a devenit copleșitoare, a adăugat: „Eu mi-am plătit tot timpul lucrurile.” O afirmație direct contrazisă de factura oficială din arhiva DIICOT. Administratorul special al Nordis, Emanuel Poștoacă, a cerut public în martie 2026 ca procurorii să confirme sau să infirme pe baza documentelor de zbor dacă politicienii au avut călătorii plătite de firmă. Răspunsul nu a venit niciodată public, dar arhiva fizică a grupului — câteva camioane de documente — a fost ridicată de anchetatori pe 3 februarie 2025.
Asta e disonanța la nivel individual. Dar, ca liderul, Grindeanu nu e doar o persoană, e purtătorul unei mentalități. Politologul Cristian Preda, într-o sinteză din aprilie 2026, rezuma: „Cel mai puternic partid parlamentar are în frunte o persoană care nu-și găsește singura cărțulie publicată, care nu-și aducea aminte dacă a zburat cu avioane Nordis la Nisa, care a numit ca șef de cabinet, când era ministru, un ins care ascundea, până ieri, 350 de mii de euro în cutii de pantofi.” Persoana invocată e Cristian Anton, fostul său șef de cabinet la Ministerul Transporturilor, reținut de DNA pe 1 aprilie 2026, după ce în casa lui s-au găsit aproape 500.000 de euro ascunși în cutii de pantofi, cu înregistrări în care Anton se număra pe sine banii și stingea lumina ca să-i pună în seif. Grindeanu a reacționat cu aceeași formulă impenetrabilă — „Nu a fost director ARR cât am fost eu ministru la Transporturi” — care e adevărată într-un sens literal foarte îngust, și neadevărată într-un sens politic substanțial. Omul cu 500.000 de euro în cutii de pantofi a fost șeful său de cabinet. Nu un subaltern administrativ — șeful de cabinet e omul cel mai apropiat, cel care filtrează accesul, cel care știe ce se întâmplă. Grindeanu a spus „Îmi doresc pentru el, personal, să fie nevinovat.” Nu a spus „Am fost șocat să aflu ce se întâmpla în propriul meu birou.”
Formulele astea sunt esența deficienței de realitate. Persoana nu comite minciuna frontală, pentru că asta ar declanșa un reflex de vinovăție care ar face-o să dea înapoi. Folosește, în schimb, o tehnică mai sofisticată: deplasarea subiectului. Nu întrebarea e „cum au ajuns 500.000 de euro în cutii de pantofi la șeful tău de cabinet?” Întrebarea devine „a fost director ARR cât am fost eu ministru?” Una e întrebarea, alta e răspunsul. Se trece de la întâmplarea documentată la o tehnicalitate calendaristică. E clasic în psihologie politică — se numește reorientarea cadrului.
Al doilea etaj: partidul care s-a declarat fiul propriei victime
Pe 17 aprilie 2026, liderii PSD au început să posteze pe paginile lor de Facebook, într-un exercițiu evident coordonat, o grafică identică — fundal vișiniu, poza liderului, mesaj în bold: „Ajunge. Până aici. Momentul adevărului. Din toată țara. Cu o singură voce. Votez la Momentul Adevărului.” Zeci de postări identice, din Maramureș până în Teleorman, într-o mimare perfectă a organizării civice spontane. Politicianul profesionist știe că postarea coordonată pe Facebook e o tactică de mobilizare internă, nu un mesaj sincer către public. Dar în acest caz, tactica s-a întors împotriva autorilor ei mai repede decât s-a întors tramvaiul Astra pe liniile fixe.
Ironiile din online au izbucnit imediat. Consultantul politic Cristian Hrițuc, fost consilier prezidențial, a rezumat mesajul în trei cuvinte care vor intra în culegeri: „V-am mințit până acum, dar de acum încolo…” Pentru că tocmai asta comunică, involuntar, mesajul. „Ajunge” nu e începutul, e sfârșitul. Sfârșitul a ceva care a durat. Or, dacă cei care postează sunt chiar conducerea partidului care a guvernat, ce anume s-a terminat? Care e lucrul pe care „ajunge, până aici”? Guvernarea PSD? Dar PSD guvernează. Minciunile PSD? Dar PSD le face. Furtul din buget? Dar tocmai PSD are miniștri care pleacă în cutii de pantofi. Mesajul, citit la rece, e o mărturisire involuntară. Iar simpatizanții loiali care au preluat grafica în social media, fără să observe paradoxul, au amplificat exact această mărturisire.
Eroarea profundă a fost să se presupună că sloganul funcționează în vid. Că îl poți aplica unui electorat ca pe un plasture, fără ca acel electorat să-l citească în contextul cunoscut al autorului. PSD s-a crezut opoziție. Dar nu e opoziție. E guvernare. Miniștrii PSD erau acolo, în ședințele de cabinet Bolojan, când s-au votat toate măsurile pe care acum PSD le contestă. Transportul public, prețurile la carburanți, vânzarea de pachete minoritare la companiile de stat, taxele pe dividende, reforma pensiilor speciale — toate au trecut prin mâinile acelorași miniștri PSD. A te retrage acum de la guvernare pe motiv că „nu mai ești de acord” cu propriile voturi din ședință înseamnă a spune, în bune cuvinte, că opt luni de semnături n-au fost sincere. Că au fost, cum se spune la țară, făcute cu mâna stângă. Că ai votat măsurile în interiorul cabinetului știind de pe-atunci că le vei ataca pe afară. Asta e duplicitate. Dar, în ochii PSD, nu e duplicitate. E manevră politică. E artă politică. Pentru că în universul alternativ al PSD, tot ce face partidul e legitim prin simpla definiție că îl face PSD. Iar ceea ce se opune PSD e ori „stat paralel”, ori „linșaj mediatic”, ori „campanie orchestrată împotriva mea”, cum explică Gabriela Firea de fiecare dată când ancheta DIICOT se apropie de curtea ei.
Bolojan a văzut asta. De aceea a răspuns acid, pe 17 aprilie: „Dacă ne-am lua după declarațiile de până acum, am putea spune că PSD va vota luni că nu va mai colabora cu premierul Bolojan. Zarurile au fost aruncate.” Apoi, pe același subiect, cu un zâmbet amar: „Dacă ar veni un alt premier, dacă ar fi o marionetă, nu va avea nicio autoritate să facă ce trebuie pentru țară. Dacă aș ști că schimbarea unui om rezolvă problemele țării, nu aș avea o problemă să plec. Dar știu că nu se va întâmpla asta. Dacă ar veni un nou premier, cât timp i-ar mai lua PSD-ului să inventeze noi probleme?” Bolojan a numit-o direct: PSD are nevoie de un premier marionetă. Nu de unul care aprinde lumina. De unul care stă acolo ca o umbrelă pentru ca mâncărimile din cămară să continue.
Al treilea etaj: cum șoriceii se autoproclamă gospodari
Acum despre cămara statului. Bolojan a precizat cu o onestitate care, într-o țară normală, ar fi fost ordinară, dar în România e rară: „Dacă o bancă de stat dă credite neperformante, precum Eximbank, banii nu mai sunt recuperați. Am limitat asta.” Câte credite „neperformante” a dat Eximbank în ultimul deceniu prietenilor politici? Câți bani s-au pierdut acolo, nu prin proastă administrare, ci prin aranjamente politice bine cunoscute? Bolojan a oprit acest mecanism. Imediat a început presiunea împotriva lui. A continuat: „Companiile statului au generat pierderi de 14 miliarde de lei în ultimii ani, bani care ar fi putut merge în investiții importante pentru români.” 14 miliarde de lei. Adică aproximativ 2,8 miliarde de euro. Adică de 35 de ori valoarea contractelor Nordis acuzate de înșelăciune. Cine a făcut ca aceste companii de stat să piardă? Managementul politic partizan, numit pe criterii de carnet de partid, nu de competență. PSD — în primul rând, dar și PNL când a fost cazul. Reforma celor 22 de companii vizate de Bolojan, anunțată în aprilie 2026, ar fi însemnat pierderea a zeci de mii de posturi de management politic. Oamenii cu Lamborghini în culori țipătoare la scară, oamenii cu salarii de directori și fără know-how de directori, oamenii care apar în organigrame cu titluri sonore și fără niciun indicator de performanță. Acești oameni, cu familiile lor, cu rețelele lor — sunt votanți. Sunt susținătorii. Sunt centrul real al clientelei PSD, PNL și a oricărei alte formațiuni care, atunci când ajunge la putere, își dublează propriile sinecuri.
De aceea „Ajunge. Până aici.” e un strigăt al șoriceilor care își apără cămara. Nu al gospodarilor. Al șoriceilor. Iar deficiența de realitate constă exact în asta: că șoriceii se autoproclamă gospodari. Că au învățat să vorbească limbajul indignării populare în numele propriei lor subzistențe din cămara publică. Când miniștrii PSD amenință că pleacă din guvern, și miniștrii din teritoriu îi susțin coordonat pe Facebook, ce spun ei cu adevărat? Spun: „Au ajuns, până aici. Nu mai acceptăm ca bugetul să fie organizat fără noi. Fără aportul nostru. Fără privilegiile pe care le-am pus, generație după generație, la baza acestui stat.” Dar nu pot spune asta. Ar fi sinucidere politică. Așa că împrumută retorica celor pe care, în fapt, i-au furat. „Din toată țara. Cu o singură voce.” Ca și cum cineva le-ar fi dat procura.
Al patrulea etaj: președintele care închide ușa
Aici intervine Nicușor Dan. Și aici, după ce am parcurs trei etaje de negare psihologică colectivă a PSD, e momentul în care recunoaștem ce lipsă dureroasă a caracter a demonstrat președintele. Pentru că, în fața unui partid în plină patologie narcisistă, singurul tratament e realitatea. Singurul gest care ar fi contat pe 17, 18, 19 aprilie 2026 era ca președintele României să iasă în public, să rezume situația, și să-i spună PSD: „Ați guvernat, guvernați, și răspundeți. Nu vă puteți autoproclama victime ai unui guvern în care ați fost aliați.” Asta ar fi fost medierea serioasă. Medierea prin adevăr, nu prin evitare.
Nicușor Dan nu a făcut asta. Pe 16 aprilie, la interviul de la Europa FM, a repetat formula de care se agățase tot ultimul trimestru: „Eu încerc să-mi păstrez rolul de mediator.” Întrebat direct ce versiune a lui a venit — cel care îl critica pe Voineag în februarie 2025 sau cel care l-a numit acum ca procuror general adjunct — a răspuns prin formulări tehnice și prin deplasarea subiectului. Asupra crizei Bolojan–PSD, poziția lui a fost neutralistă în sens impropriu. Pentru că, între un premier care încearcă să taie risipa din bugetul statului și un partid care încearcă să-l dea jos exact pentru a opri tăierile, neutralitatea e, de facto, o poziționare. E o decizie. Președintele s-a dat la o parte din drum exact în momentul în care Bolojan avea nevoie de sprijin politic explicit. L-a lăsat în aer.
De ce? Răspunsul onest implică mai multe lucruri care, luate împreună, nu onorează președinția.
Primul: pentru că Nicușor Dan a calculat că dacă Bolojan cade, măsurile nepopulare se asociază cu numele celui ce va pleca, nu cu președinția celui care rămâne. E logica politicianului clasic care abandonează nave cu probleme ca să-și păstreze propria navă uscată. Dar nu e logica omului de stat care și-a promis că va conduce diferit.
Al doilea: pentru că, în paralel, Nicușor Dan avea nevoie de PSD pentru a trece numirile la vârful Ministerului Public, cerute de ministrul PSD al Justiției. Dacă ar fi stat vizibil lângă Bolojan, ar fi declarat război PSD. Războiul ăsta ar fi blocat semnăturile de pe 8 aprilie — Chiriac și Voineag ar fi fost retrași. Președintele a făcut, cu alte cuvinte, un schimb. A dat lui Bolojan umbra fragilă pentru a obține, în schimb, cele două numiri. A sacrificat premierul reformist pentru a instala doi procurori cu probleme grave de integritate. E un schimb pe care o știință politică serioasă îl ținea de sector.
Al treilea: pentru că Nicușor Dan însuși s-a aflat, în ultimul an, sub un fel de șantaj tacit al instituțiilor pe care le-a validat. Procuroarea Cristina Chiriac are un dosar la SIIJ pentru favorizarea infractorului — dosar care, deși nefinalizat, ar putea să fie reactivat în orice moment. Marius Voineag are documentări ale Recorder și G4Media care arată potențiale probleme penale grave. Ambii, ca procurori aflați în funcții de vârf, au acces la instrumente de influențare a altor anchete. Un președinte care îi apără public, chiar contra propriilor declarații anterioare, creează o relație de dependență reciprocă. Nu doar politică — dependență cu potențial dosar. Eticienii politici spun că acest tip de compromis contaminează întreaga funcție.
Oricare ar fi motivul — iar probabil sunt toate trei, în proporții diferite — rezultatul e același. Pe 8 aprilie 2026, președintele a semnat decretele. Pe 15 aprilie, Chiriac a preluat Parchetul General. Voineag a intrat la Parchetul General ca adjunct. Și pe 16 aprilie, în interviul de la Europa FM, întrebat despre toate astea, Nicușor Dan a răspuns cu fraza care, în anii ce vor veni, va rămâne ca epitaful retoric al acestui mandat: „Nu a ascuns probele, ci le-a trimis la judecător. Și nu a trimis la parchet pentru că nu au fost agresiuni și nu au fost minori.”
Propoziția aceasta e scriere clinică pentru specialiștii în comportament politic. Președintele unei țări europene, jurist, a descris ca „acte consimțite” și „fără minori” fapte pentru care există sentință definitivă a justiției române că au fost violuri asupra unor elevi seminariști cu vârste între 14 și 18 ani, săvârșite de profesorul și episcopul lor. A repetat apărarea, când i s-a atras atenția direct. A insistat. A spus mai departe că „înclin să cred că s-au făcut abuzuri sub mandatul lui Kövesi la DNA” — o frază lansată gratuit, fără raport, fără context, împotriva singurei procurori române cu funcție europeană. A făcut-o exact când avea nevoie să distragă atenția de la numirile semnate. E aceeași tehnică pe care am văzut-o la Grindeanu — reorientarea cadrului. Dacă vorbești despre „abuzurile Kövesi”, atunci nu mai vorbești despre Chiriac care a ascuns probele de viol și despre Voineag care l-a salvat pe Ardelean. E o tactică de evitare, dar una care te obligă să calci pe reputația unei persoane.
Un președinte care a promis claritate a devenit specialistul în manevra laterală. Asta e decăderea. Nu e dramatică ca o alunecare într-o zi. E graduală, ca o ură mică, care se acumulează pe parcursul a sute de declarații.
Al cincilea etaj: când becul se stinge în cămara Ministerului Public
Dacă privim cu rigoare ce s-a întâmplat pe 8 aprilie 2026, nu mai poate fi formulat politicos. Nu mai există formulări neutrale disponibile. Președintele a numit, la cea mai înaltă funcție a procuraturii române, o persoană care a gestionat în 2017, la DNA Iași, un dosar în care a vizionat 33 de suporturi de stocare conținând înregistrări video cu episcopul Cornel Onilă întreținând relații sexuale cu elevi minori ai Seminarului Teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși. Persoana aceasta — Cristina Chiriac — a văzut înregistrările, a înțeles conținutul lor, a fost informată explicit de polițistul judiciar Florin Costan și de polițistul de caz Ciprian Țurcanu că acele imagini conțineau probe de infracțiuni sexuale asupra minorilor, și a luat decizia, conștientă și documentată, de a nu disjunge cauza către parchetul competent. Le-a pus într-un dosar minor, le-a trimis către Vaslui, le-a scăpat din cerc. Chiar și când, ulterior în decembrie 2017, Parchetul Curții de Apel Iași a deschis din oficiu un dosar pentru „posibile fapte de abuz sexual asupra minorilor comise de fostul episcop”, ea nu a transmis probele care stăteau în fișetul DNA Iași. Acel dosar s-a clasat în 2018 pe motiv că „nu există niciun mijloc de probă”. Mijloacele de probă existau. Le ținea Chiriac.
Abia după ce Să fie lumină a publicat, în august 2019, primul episod din seria „Chiliilor”, dosarul s-a redeschis. Abia atunci, când presa a pus pe masă ceea ce DNA Iași ascundea, Parchetul a putut continua. Onilă a fost reținut, arestat preventiv, trimis în judecată în decembrie 2020, condamnat definitiv la 8 ani închisoare pentru viol și agresiune sexuală în formă continuată. Anchetele ulterioare au documentat peste 100 de fapte de viol la seminarul din Huși, săvârșite peste un deceniu. O procuror anticorupție a întârziat această ancheta cu doi ani. Prescripția a șters ce se putea șterge. Unele fapte, mai vechi, nu au mai putut fi urmărite. Asta a produs Cristina Chiriac. Asta e ceea ce președintele României a apărat public, pe 16 aprilie 2026, prin formula „nu au fost agresiuni și nu au fost minori”.
Mai adăugăm și cununia. Procuroarea Chiriac a fost cununată religios, în 2009, la Mănăstirea Moreni din județul Vaslui, cu judecătorul Adrian Chiriac. Slujba a fost oficiată de Cornel Onilă, cu rol de „naș onorific”. Detaliul a fost publicat de Dezvăluirea.ro în 2023, pe baza declarațiilor lui Florin Costan. Contactată telefonic, Chiriac nu a negat. A spus doar „am procedat conform Legii”. Conform legii, art. 64 Cod procedură penală prevede obligația abținerii când ai legătură personală cu o parte a dosarului. Nu s-a abținut. A luat dosarul. L-a redus la șantaj. L-a protejat pe omul care o cununase. Apoi, când presa a deschis cazul, l-a apărat pe Onilă până la ultimul moment — în raportul transmis PCA Iași, a susținut că înregistrările nu au relevanță pentru infracțiuni sexuale. Acest raport există. El o va urmări toată viața.
Cazul celălalt — Voineag — este despre „capturarea instituțională”, cum l-a numit Recorder în documentarul „Justiție capturată” din decembrie 2025. Sub mandatul lui, DNA a clasat o listă de dosare mari care e practic un catalog al clientelei politice: BMW-urile Poliției Române pentru Michael Schmidt, achizițiile SRI pentru Liviu Lascu revocat, ASF-ul lui Nicu Marcu — a cărui dosar a fost declinat pentru „abuz” după ce sora lui Voineag fusese angajată fără concurs la ASF în mandatul lui Marcu, Mocioalcă clasat cu patru zile înainte să fie numit vicepreședinte al Curții de Conturi, Fenechiu, Dragnea pentru vizita la Trump, Cristian Anton pe vechea pistă, directorul CFR Ion Simu numit de Grindeanu, clasat cu 18 zile înainte de sfârșitul mandatului lui Voineag. Peste toate, mărturia on-the-record a procuroarei Lavinia Rus, care a declarat pentru Recorder că a primit trei apeluri telefonice din partea adjunctului lui Voineag sugerând că dosarul Mocioalcă „nu ar fi de infracțiune”.
Apoi e Ardelean. Procurorul de la DNA Oradea revocat în 2019 pentru presiuni asupra judecătoarelor — înregistrarea publicată de avocatul Doseanu, unde se discuta despre „cuminţirea” magistraților prin dosare fictive, a produs cinci revocări simultane și dosare penale la SIIJ. În 2024, Ardelean a câștigat la Curtea de Apel Cluj anularea revocării, pe fondul unei decizii CCR care declarase neconstituțional articolul-bază. Era prima instanță. DNA, instituție parte, avea recurs. Voineag, ca șef DNA, a ales să nu formuleze recurs. Termenul a expirat. Decizia a rămas definitivă. Ordinul 840/18.06.2024, semnat de Voineag, a readus pe Ardelean în instituție, cu plata diferențelor salariale din 2019. Un procuror cu dosar disciplinar și penal a fost reprimit în DNA prin inacțiunea deliberată a șefului. În aceeași perioadă în care alți procurori — Cârlescu, Deriuș, Lascu — cei care anchetau dosare mari, erau împinși afară din DNA prin ordine scrise.
Selecția e clară. Un procuror cu istoric de presiuni asupra judecătorilor — primit înapoi. Trei procurori care instrumentau dosare grele — revocați sau transferați. Asta nu e managementul unui parchet anticorupție. E curățenia unei organizații interioare de oamenii care deranjează. Pe Voineag l-a numit Nicușor Dan, pe 8 aprilie, ca procuror general adjunct, ca tandem cu Chiriac.
Al șaselea etaj: trecutul DNA care-a murdărit totul
Merită să spunem, pentru onestitate, ce s-a întâmplat în anii 2015–2018 la DNA, pentru că nu putem sfinți decât ceea ce merită. Sub mandatul Laurei Codruța Kövesi, DNA a funcționat ca o instituție puternică, cu rezultate documentate. Dosarele lui Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Elena Udrea, Gabriel Oprea, Sorin Oprescu, Cătălin Voicu, Darius Vâlcov — toate au fost instrumentate în acea perioadă și multe au dus la condamnări. Asta e partea onorabilă a istoriei. Dar alături de ea, în aceeași perioadă, s-au comis și abuzuri reale.
Abuzurile au fost în principal în două direcții. Prima — DNA Oradea, cu scandalul Man–Ardelean–Pantea–Muntean–Rus, unde o înregistrare publicată în ianuarie 2019 de avocatul Răzvan Doseanu demonstra ce se discuta în sediul parchetului: cum se „cuminţesc” judecătoarele, cum se fac dosare instrumentare ca să „intre frica” în ele, cum se folosește ancheta ca armă de descurajare. A doua — DNA Ploiești, sub procurorul Lucian Onea, unde au ieșit la iveală dosare cu „investiții fictive”, cu acuzații fabricate împotriva unor oameni pe baza unor declarații date de martori ulterior incriminați pentru mărturii mincinoase. Cazul lui Sebastian Ghiță, cazul Trendafilov, modul în care se construia „denunțul” ca bază procesuală — toate aceste au fost sursa unor achitări ulterioare, a unor recunoașteri de nereguli ale urmăririi penale. Iar peste toate acestea, protocoalele secrete dintre DNA și SRI — care au fost declarate neconstituționale de CCR prin decizia nr. 26/2019. Timp de ani, DNA și SRI au cooperat pe baza unor protocoale care au atribuit SRI rol de organ de urmărire penală de facto, ceea ce contravenea Constituției. Mii de dosare trebuia rejudecate sau desființate pe acest temei procedural.
Aceste abuzuri au existat. Kövesi însăși a fost ținta acelorași mecanisme — în 2018, Secția Specială, nou înființată tocmai pentru a ancheta magistrații, a deschis dosare penale împotriva ei. Tudorel Toader, ministrul Justiției, a cerut revocarea ei pe bază de „abateri” pe care ulterior CCR (decizia nr. 47/2019) le-a declarat neconstituționale ca temei de revocare. Kövesi s-a salvat profesional doar pentru că în 2019 UE i-a oferit funcția de procuror-șef european. Altfel, ar fi fost prinsă în aceleași angrenaje ca Ardelean și Man — doar că ea era ținta, nu aparatul.
Distincția e importantă. Abuzurile reale din DNA-era-Kövesi au fost făcute în principal de procurori periferici care au folosit instrumentele parchetului anticorupție fie pentru răfuieli personale, fie ca arme politice pentru oamenii sau rețelele lor. Au fost chiar, în unele cazuri, instrumentalizări de către servicii — protocoalele SRI sunt dovada formală. Kövesi nu a organizat acestea abuzuri. A fost, ea însăși, supusă lor la finalul mandatului. Și, paradoxal, mulți dintre procurorii care în 2018–2019 au fost daţi afară pentru derapaje sunt astăzi cei care încearcă să revină în instituție — cum e Ardelean, readmis de Voineag.
Să insinuezi, deci, ca președinte al României, în aprilie 2026, că „s-au făcut abuzuri sub mandatul lui Kövesi” fără a face nicio distincție, fără a oferi context, și în aceeași zi în care apăra numirile a doi procurori contestați, înseamnă să te alături discursului istoric al PSD împotriva singurei procurore române cu funcție europeană. E cel mai scump preț politic pe care Nicușor Dan l-a plătit pentru cele două semnături: a pierdut credibilitatea morală pe care o câștigase într-un deceniu de activism civic.
Al șaptelea etaj: cine va plăti
Costul puciului de pe decret — să-l numim așa, pentru că asta e lovitura reală, nu campania PSD de pe Facebook — se va achita în anii care vin. Chiriac și Voineag au mandate de trei ani. Trei ani în care instituțiile vor funcționa exact în linia de până acum. Dosarele mari, care în orice moment apar — politicieni, funcționari, oameni de afaceri cu legături politice — vor fi clasate în același ritm. Procurorii cu conștiință vor pleca în continuare, ca ultimii 20 care au plecat sub Voineag, 14% din schemă. Inspecția Judiciară, sabotată deja prin ordinele Fleckhammer din decembrie 2025 în cercetarea pe Voineag, va continua să fie instrument de protejare, nu de verificare.
Pe de altă parte, abia după 2029, societatea românească va recupera, eventual, conștiința costului. Va fi prea târziu. Mandatul Chiriac se va fi terminat. Mandatul Voineag se va fi terminat. Și, în anii aceia, PSD va fi revenit probabil la guvernare — fie printr-o coaliție cu AUR, fie printr-un cartel ascuns cu porțiuni ale PNL, fie printr-un aranjament cu alte formațiuni. Scenariile sunt deja pe masă, iar negocierile discrete din ultimele luni au arătat că granițele ideologice sunt flexibile. Un PSD–AUR, în 2026 sau 2027, care ar controla Parlamentul și ar avea Ministerul Public deja „curățat” de procurori cu spina dorsală, ar reprezenta o combinație pe care Constituția României încă nu a testat-o — dar nu pentru că n-ar fi legal, ci pentru că n-a mai existat nevoie să fie testată.
Aici intrăm în zona deficienței cronice a realității. Pentru că un PSD care se revoltă astăzi că nu e lăsat să guverneze cum ar vrea, revoltă adresată propriului guvern, va conduce peste un an împotriva acelorași măsuri pe care le-a revocat. Va spune: „dar măsurile Bolojan erau greșite.” Va spune: „noi venim să reparăm.” Va spune: „cămara e goală, dar nu din vina noastră, ci din cea a reformiștilor care au prăduit-o.” Va inversa subiectul. Va inversa verbul. Va inversa acuzația. Cei care au mâncat din cămară vor fi cei care vor acuza de golirea ei. Iar președintele va „medita” mai departe. Bolojan va fi, în acel moment, într-un nou partid sau într-un nou pol, vorbind fără autoritate instituțională. Lumina va fi stinsă.
Ultima frază
Există, în fiecare sistem politic, un moment de inflexiune în care se decide ce tip de țară va fi următorii ani. În România, acest moment s-a consumat între 8 și 20 aprilie 2026. În interval de douăsprezece zile, s-au semnat două decrete care vor defini Justiția trei ani și s-a declanșat o criză politică ce va schimba configurația de guvernare. În acest interval, președintele Nicușor Dan a avut la dispoziție toate instrumentele unui moment de claritate. Putea să refuze numirile, așa cum îi permitea Legea 303/2022. Putea să-l apere public pe Bolojan. Putea să nu lanseze atacul gratuit împotriva lui Kövesi. Putea, cel puțin, să tacă într-un mod onorabil.
A făcut, în schimb, fix invers. A semnat decretele. A semnat ce i-a cerut ministrul PSD al Justiției, contra avizelor CSM. L-a lăsat pe Bolojan să se apere singur în fața PSD-iștilor mobilizați pe Facebook. A lansat, în același interviu, fraze care au şters munca unei instituții anticorupție de un deceniu. A făcut toate astea cu aerul celui care „meditate”.
Și totuși, asta nu e încă povestea. Povestea adevărată va fi cine și cum va aprinde, la un moment dat, lumina înapoi. Pentru că șoriceii nu rezistă la lumină. Se ascund, dar nu se retrag. Așteaptă. Iar gospodarii — în cazul României, cetățenii care încă își plătesc impozitele cu iluzia că nu trăiesc într-o cămară înconjurată de rozătoare — vor trebui, în cele din urmă, să-și aprindă singuri becurile. Pentru că președintele pe care l-au ales anul trecut, pe 18 mai 2025, nu mai aprinde becuri. Le stinge. Iar partidul care susține ritualul stingerii, PSD, se revoltă împotriva „prăduirii” cu aceeași voce cu care își trimite ofițerii să o facă.
Aceasta e deficiența de realitate: cînd șoricelul strigă „ajunge, până aici” împotriva becului. Când cel care a mâncat strigă împotriva celui care a aprins lumina. Când un partid cere dezaprobarea națională pentru o guvernare pe care a semnat-o cu pixul. Când un președinte numește ca procuror general pe cineva care a ascuns probe de viol pe minori și-i spune „mare încredere”. Când un premier care a vrut să oprească jaful e lăsat să cadă pentru a nu deranja protocoalele politice. Aceasta e România care se desparte, acum, de ultima iluzie că, cu suficientă răbdare, s-ar fi putut reforma singură.
Rămân, totuși, cei care aprind becuri. Puțini, tot mai puțini. Bolojan e unul. Kövesi, din afară, e altul. Procurorii care pleacă în continuare din DNA la EPPO. Jurnaliștii de la Recorder, G4Media, HotNews, Să fie lumină, Rise Project. Câteva voci civice. Electoratul care se abține să voteze în aprilie 2026. Într-o țară normală, toți ar fi avut, la 16 aprilie la ora 18:15, sprijinul președintelui. Într-o țară care funcționează, președintele n-ar fi trebuit să fie întrebat dacă susține lumina — ar fi fost el însuși lumina. În România de aprilie 2026, președintele a preferat să fie umbra care dă liniștea șoriceilor. Iar lumina, singură, strângând din dinți, va trebui să supraviețuiască până la venirea cuiva care să o reaprindă. Când va veni acel cineva, ce vom fi pierdut, în ani, în dosare prescrise, în acuzați rămași liberi, în reforme amânate, va fi prețul pe care deficiența de realitate îl plătește întotdeauna. Iar prețul ăla e al tuturor. Nu doar al șoricelului care strigă. Nu doar al președintelui care tace.
Al țării. Al oamenilor. Al tuturor celor care, seara, deschid ușa cămarei și descoperă că nu mai au nici o lumină să aprindă.